Acum 30 de ani am fost la un pas de nefiinţă.
Era vineri, 4 martie 1977, ora 21,22 şi mă uitam, împreună cu soţul meu, la un film pe bulgari. Soacra mea cu care locuiam într-un bloc vechi de la Sala Palatului, juca “pietre” două etaje mai sus, la nişte prieteni.
A început pe verticală, apoi a luat-o pe orizontală, moment în care a căzut biblioteca cu televizor cu tot, ca în final să-şi schimbe direcţia cu 90 de grade, fază în care a căzut o oglinda mare. Ne-am repezit ca proştii spre uşa de la intrare şi când am deschis-o era atâta praf încât am exclamat: “Au căzut scările, aici murim!” Apoi am auzit-o pe soacra mea ţipând undeva între etaje. După ce a recuperat-o soţul meu, am coborât toţi trei în stradă, în papuci şi haine de casă. Era totuşi început de martie aşa că după puţin timp ne-am făcut curaj şi am urcat să ne îmbrăcăm. Cum telefoanele funcţionau încă, am încercat să-mi sun părinţii la Cluj să le spun că suntem bine. A fost imposibil. Era ca-n primul minut al anului nou.
Am coborât şi am ajuns pe Calea Victoriei unde blocul Nestor (acum hotel Bucureşti) era un morman de moloz. Încă nu apăruseră nici Miliţia şi nici Salvarea, iar pe morman era un bătrân care scotocea cu un baston printre ruine. La parterul acestui bloc era o cofetărie elegantă amplasată pe două nivele la care fusesem nu de mult, cu un grup de prieteni.
Am ieşit apoi pe Magheru. Un şuvoi de oameni bezmetici mergeau pe mijlocul bulevardului, muţi de uimire la vederea ruinelor de la Dunărea, Scala şi Casata.
Ne-am gândit că cel mai sigur e în Cişmigiu, aşa că ne-am îndreptat spre intrarea de pe Ştirbei Vodă. Acolo, autobuzul 74 aducea un puhoi de oameni ingroziţi din Militari, unde căzuse blocul OD 16. Habar nu aveau săracii ce privelişte terifiantă îi aştepta în centru!
În Cişmigiu, n-aveai loc să arunci un ac. Peste tot lume speriată, iar pe iarbă montate câteva corturi. Cum le venise ideea şi când avuseseră timp pentru montat, nu ştiu. Am stat ce am stat, dar până la urmă din cauza frigului (deşi era o vreme mai caldă decât în mod normal) am dormit într-un autobuz oprit în faţa Sălii Palatului.
Dimineaţa, fiind zi de lucru şi având sediul în Pasajul Victoria, m-am dus la serviciu. Acolo era majoritatea colegilor adunată în pasaj, pentru că în clădire căzuse scara şi nu se mai putea intra. În blocul Scala, unde locuia, murise un coleg care în acea vineri îşi serbase ziua de naştere iar colectivul îi făcuse cadou, printre altele, romanul poliţist “Rămas bun pentru vecie”. Coincidenţă sau premoniţie?
Cutremurul din 4 martie 1977 a avut intensitatea de 7,2 grade pe scara Richter, a ţinut un minut şi 12 secunde, a făcut 1571de victime şi 11.300 de răniţi, din care în Bucureşti au fost 1391 victime, 7596 de răniţi şi 28 de clădiri prăbuşite.
La ora actuală în Capitală există conform AMOS NEWS 125 de clădiri (expertizate tehnic) care ar putea să cadă în orice moment. Lista acestor clădiri o găsiţi tot aici.
Regimul comunist a început un program de consolidare a clădirilor avariate, care a constat în injectarea răşinilor epoxidice în fisurile din grinzi şi stâlpi şi chiar cămăşuirea unor stâlpi grav avariaţi pe o porţiune de până la etajul 3.
Programul a fost bun doar în intenţie pentru că un coleg, inginer constructor, care a lucrat în acea perioadă la consolidări, ne povestea cu nonşalanţă cum vindea el butoaiele cu răşină epoxidică la proprietarii de case cu curte sau la ţărani, care le foloseau pentru diverse izolaţii. şi atunci de ce să ne mai mirăm că avem atâtea clădiri cu bulină roşie!?
La stiri.itbox.ro, Revista presei – social Sorin Golea ne arată că “unele zone din Capitală accelerează şi amplifică unda seismică cu până la un grad. Conform hărţilor de microzonare seismică zonele care amplifică cel mai tare cutremurele sunt: Măgurele, Militari, Panduri, Casa Presei, Pantelimon şi Balta Albă. În aceste zone un cutremur cu intensitatea de 7 grade Richter ajunge la 8 şi chiar 8,6 grade Richter – adică o nenorocire. Urmează în ordine descrescătoare: Metalurgiei, (amplificare cu cca. 0,9 grade) zona Unirii, (cu 0,8 grade) Berceni, (cu 0,7 grade) ?i Magheru ( cu 0,6 grade).”
În ultimul timp în Bucureşti s-au costruit o serie de clădiri mai înalte decât media şi am înţeles că există în proiect chiar şi ceva “zgîrie nori”.
Întrebarea care se pune este: cunoscându-se slaba consistenţă a solului pe care este amplasată Capitala precum şi gradul mare de risc seismic, este oare oportună construirea unor astfel de clădiri? Sunt constructorii noştri la fel de conştienţi de aceste riscuri ca şi micuţii japonezi? Sau furăm în continuare butoaiele cu epoxi şi după noi… potopul??
4 martie 2007
Acest “Remember” m-a cutremurat.Va multumesc mult c-ati scris acest articol,care trebuie sa trezeasca odata la realitate pe toata lumea.Cand eram la scoala si apoi la liceu mama ma lua cateodata sa aprindem o lumanare la un unchi din partea tatalui,in cimitirul Bellu,apoi mama mergea cu mine pe alta alee si aprindea o lumanare si punea un buchet de flori in fata unui cavou.Statea acolo minute bune si plangea.Acolo era inmormantata o colega de clasa de-a dansii,o f.buna prietena pe care Dumnezeu a chemat-o la el in noaptea de 4 martie 1977.A chemat-o impreuna cu prietenul ei.Se aflau intr-un lift daramat o data cu blocul ras de pe fata pamantului,undeva in zona Hristo Botev.Nu au murit atunci ci dupa cateva zile unul in bratele celuilalt.Nimeni nu i-a auzit de acolo din liftul aflat sub daramaturi.Parintii baiatului au vrut sa fie si dincolo de moarte impreuna si le-au construit “casuta “lor acolo pe o alee din cimitirul Bellu.In fiecare an mama impreuna cu tatal meu merg in ziua de 4 martie la cimitir si aprind o lamanare acolo.Dupa atatia ani mama se intoarce acasa cu ochii rosii.Astazi s-a intamplat la fel.Eu ca un baiat iubitor sar mereu de gatul ei si o sarut pe obraji si incerc sa o fac sa se detaseze si sa-i vad ochii asa cum sunt ei sclipitori,mari si frumosi.Intotdeauna reusesc.Ma pupa si ea si incepe sa zambeasca.Ne intoarcem din nou in” realitate”.Mama a mai spus apoi decat o singura fraza:Doamne,au trecut 30 de ani.Asa este.Sa auzim de bine!
4 martie 2007
Intreabare: cunoscându-se slaba consisten?? a solului pe care este amplasat? Capitala precum ?i gradul mare de risc seismic, este oare oportun? construirea unor astfel de cl?diri?
Raspund: da, este oportuna. Inginerii nu sunt niste aprozaristi, si isi cunosc meseria. Cand ai de-a face cu sol slab, nu construiesti niciodata pe el, ci mergi in adancime cu piloti de beton, pana dai de solul solid.
Nu mai plecati urechea la toate babele de la coada.
semneaza,
Un inginer constructor.
4 martie 2007
1.Cozile au cam murit de vreo 16 ani a?a c? babele nu prea mai au unde s? se adune la bârf?.
2. Nici eu nu sunt aprozarist doar c? nu sunt constructor ci electrician, iar la sfâr?it nu m? refeream la capacitatea de a proiecta ci de a respecta proiectul f?r? a reduce din varii motive cantit??ile de materiale prev?zute în solu?ia tehnic?.
4 martie 2007
Gasesc peste tot cifre si statistici: x morti, y raniti, z cladiri… Ma intreb daca cifrele acestea spun ceva celor mai tineri. Celor care vad zilnic astfel de titluri: 50 de morti intr-un atentat, 200000 victime dupa tsunami. E greu sa intelegi daca nu ai trecut prin asa ceva. E greu sa iti dai seama de ce denumiri precum Dunarea, Wilson, Casata, Continental sint, dupa treizeci de ani, asociate de catre unii semeni cu cosmarul. Citeva poze vechi. 72 de secunde. Pare atit de putin si a fost enorm de mult. Panica, zgomotul, groaza, senzatia de neputinta, incrincenarea zilelor care au urmat, toate acestea nu se mai pot uita. Daca le-ai trait.
4 martie 2007
Si ce e atat de rau, cu profesiunea de aprozarit, ma rog?
4 martie 2007
Si inca ceva.
Noi suntem aprozaristi, din tata in fiu si consideram asta o cinste! Nu pot fi toti ingineri, pe lumea asta! Mai e nevoie si de aprozaristi.
5 martie 2007
Profesia de aprozarist este la fel de onorabil? ca oricare alta.
Aici a fost folosit cuvîntul în sensul c? un aprozarist nu se pricepe la construc?ii cum nu se pricepe nici un inginer electrician ca mine.
5 martie 2007
Un prieten, angajat la unul din serviciile Primariei si – pe deasupra – autentic bolnav de seismofobie, mi-a infatisat anul trecut confirmarea unui zvon putin credibil. Cele 125 de cladiri impopotonate cu bulina rosie sunt de zece ori mai multe. In fapt, vreo 1300 de imobile cu peste doua etaje se pot transforma in moloz si astfel, jumatate dintre cei prezenti in Capitala la ora declansarii unui seism de 6,5 grade pe Richter, se vor intalni cu Toma Caragiu si Alex Bocanet.
Evaluarile sumare iau in calcul doar posibilii ghinionisti aflati intre peretii interiori, despre numeroasele sigure victime colaterale vorbindu-se mai putin. Nu trebuie sa uitam ca singura victima a cutremurului-demo din 1990 a fost o femeie, lovita de un ornament din ciment, aplicat unui balcon de pe bulevardul Libertatii.
Cat despre trambitatele posibile consolidari eficiente, luati-va gandul! Investiti banii in ceva eficient pana la aparitia pe piata serviciilor a unor constructori responsabili si onesti.
5 martie 2007
Blog-ul acesta este de-a dreptul captivant si pe alocuri, chiar deconectant! Ar trebui sa se faca o piesa de teatru dupa el. Cred ca ar fi ceva inedit; o piesa moderna, o comedie chiar, inspirata din framantarile romanesti cotidiene. Unele din personaje ar putea chiar sa nici nu apara (ca prea sunt multe); sa li se auda doar vocea; e totutsi vorba de mesaje scrise prin Internet.
Va invit pe toti sa revizitati comentariile de pe blog-ul Doinei. Nu o sa va para rau!
Si, pentru ca tot suntem la subiectul celor morti la Cutremur, as vrea sa aduc si eu un modest omagiu, celui care a fost si va ramane unul dintre cei mai mari actori pe care i-a dat Romania vre-o data: Toma Caragiu. Cat talent avea omul asta, cat de bine reusea el sa ne descreteasca fruntile (uneori, cu doar o simpla grimasa de-a lui), in acele vremuri flamande si negre!
Iti multumesc, draga Toma! Sa-ti fie tarana usoara!
Iar, daca intr-adevar, ne asteapta ceva si dincolo de moarte, as vrea sa fii printre primii pe care ii voi regasi…………
6 martie 2007
Aprozaristule!
Eu sunt tigan. Si abia astept sa se lege si de mine cineva. Ca de babe, frizeri si aprozaristi s-au legat deja. Eu zic ca acum urmeaza tiganii. Eu sunt pregatit de mult sa le raspund.
4 martie 2008
[...] 31 ani de la cutremur Posted martie 4, 2008 [...]
27 iunie 2008
Da, eu vreau sa ma leg de tine, cel care semneazaTiganul! Sa fii sanatos, sa ai mereu de toate in viata si sa scrii pe bloguri, ca eu te citesc cu acelasi interes cu care ii citesc pe romani, pe maghiari, pe germani, pe englezi, pe francezi…pe toti oamenii de orice natie sau culoare a pielii cu o singura conditie: sa scrie ceva interesant !
In ce priveste victimele cutremurului…ei au pierdut o viata si noi i-am pierdut pe ei. Omagiul meu lui Alexandru Bocanet, cel care l-a pus in valoare pe Toma Caragiu (omagiul meu profund acestul urias actor…), cel care a adus in platourile TVR fantezia si bunul gust desavarsit.
Omagiul meu tuturor celor care au pierit in nedreapta catastrofa naturala, pentru ca, asa cum spunea cineva “cu fiecare om moare o lume necunoscuta…” Regret toate acele lumi necunoscute pe care nu le vom mai intalni niciodata…
9 decembrie 2009
…este bine si este util sa nu se uite ce s-a intamplat in ’77…ma rog ca fiecare om care gandeste cu dalta-n mana ca apartamentul lui e prea mic sa aiba in minte ce s-a intamplat atunci…si nu numai, evident…drept pentru care, multumesc pentru post…
…ca sa-ti raspund, as zice ca nu…nu este oportun sa construiesti zgarie nori in bucuresti…este drept, suntem ingineri, facem calcule, le verificam, le para-verificam…stim carte si punem intrebari pentru un monstru de-ala de 12 etaje de ne ies ochii (nu ma intind sa zic despre cele de 20…acolo sunt chiar capete luminate implicate)…dar tot ce se face…si se calculeaza…si se estimeaza…se estimeaza in baza unor destul de insuficiente date despre seismicitatea de pe la noi contandu-se pe experientele celor care ‘se lupta’ cu conditii seismice destul de diferite…este mult, mult de povestit…
…pe scurt…chiar daca totul este facut ca la carte…si nu exista nici un fel de scapari…gradul de imprecizie in evaluarea comportamentului unor structuri inca ‘neobisnuite’ pe la noi eu cred ca-i mare…in mintea mea este totul simplu…de ce sa existe vreun risc, pana la urma?…cand daca ne pastram in limita a 4-5 niveluri putem proiecta si construi si frumos si mult mai sigur…
…pana una alta…calculez blocuri, dar, sincer…EU NU AS STA IN ELE…:D
3 februarie 2010
Stimata doamna Doina Popescu, cu respect imi car iertare ca am patruns pe blogul dvs. dar am o intrebare care nu-mi da pace de cativa ani : mai traieste actrita Melania Carje ? Nu am gasit pe net nicio referire concreta despre disparitia ei . Daca stiti ceva dati-mi raspuns aici pe blogul dvs. pentru ca am sa revin…Va multumesc anticipat.
Am ,,prins,, si eu cutremurul din `77 la Targoviste…a fost o experienta teribila… Dar a fost de bun augur acel an ptr. ca m-am…insurat ! Nenea Tomita a jucat si in orasul meu natal Ploiesti, tetrul purtandu-i de atunci numele… La revedere…
4 februarie 2010
Domnule Olaru,
Nu pot să vă spun nimic concret despre Melania Cârje dar după câte ţin minte s-a vorbit de ea dupa revoluţie, dacă nu chiar a şi fost în tară. Oricum, sunt convinsă că trăieşte.
Vă doresc numai bine !